Mă pierd

Mă pierd printre cuvintele unei cărți frumos scrise de Murakami. Cuvintele m-au amețit repede, ca vinul fiert băut prea mult în nopțile reci și singuratice de toamnă. Mintea mi-e puțin tulbure și cu cât înaintez mai mult, cu atât sunt condusă spre o altă lume. Continui și nu-mi dau seama că nu mai sunt unde sunt. Cuvintele mă stăpânesc și, încetul cu încetul, ele devin voci. O poveste se derulează în cinematograful minții mele. Am intrat în lumea cărții și m-am pierdut…

Mă pierd în mintea mea. Intru și nu mai ies vreo două-trei zile de acolo. Îmi înrădăcinez privirea undeva, nu mai spun nimic sau doar strictul necesar. Analizez fiecare gând, privesc în inima mea, privesc în dezamăgirile fiecărei zile și în bucuriile fiecărei săptămâni. Nu merg în fiecare colțișor. De unele mi-e frică. Sunt întunecate și friguroase și am impresia că m-aș pierde pentru totdeauna. Deocamdată, am reușit doar să intru puțin și să merg pe margini, dar m-am speriat când am văzut tristețea, suferința și disperarea ce sălășluiesc acolo, în centru, așa că am încercat să alerg spre ieșire. M-am pierdut și acolo puțin. E o gaură neagră…

Mă pierd în strânsoarea oamenilor care mă îmbrățișează. Nu primesc prea multe îmbrățișări, de aceea înseamnă mult pentru sufletul meu. De aceea mă pierd. Am impresia că sunt prinsă în strânsoare de mult timp, când, de fapt, au trecut doar câteva secunde. Inspir esența lor și le iau puțin din suflet.

Mă pierd în timp. Nu realizez că trece repede și nu am cum să-l aduc înapoi. E ca o stradă cu sens unic. E ca atunci când spui sau faci ceva și rănești o persoană. Nu-ți mai poți retrage cuvintele sau faptele. Pierzi timpul și te rănești pe tine. Nu-l mai poți recupera. Eu mă pierd cu gândul că „mai este timp”…

Mă pierd în diminețile ploioase de toamnă. Sunt atât de triste și reci, îmi dau impresia unei singurătăți absolute. Mi se face frig privind ploaia pe geam și parcă mi-e dor de toate ființele pe care le iubesc și mă rog să nu fie și ele triste. În diminețile acestea ploioase am nevoie de brațe în care să mă pierd și de căldura lor să-mi domine corpul.

Mă pierd în muzică: în alinările unei viori, a unei chitări, a unui pian, a unui contrabas, a unui saxofon, în frumusețea unei voci colorate cu tonuri liniștitoare sau înnebunitoare. De prea multe ori mă pierd în muzică, dar je ne regrette rien. Ea mă vindecă.

Anunțuri

Lasă un răspuns :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s