Tu, eu, un vis.

Tu stai pe scaunul vechi şi priveşti soarele cu raze reci de toamnă luminând întunecata pădure. Eu aştept cuminte un sărut, privindu-te. Tu continui să priveşti pădurea, te încrunţi gândindu-te la nu-ştiu-ce, poate la cât de frumoasă e pădurea în momentul ăsta sau poate la cât de crudă e viaţa. Nu aş putea şti niciodată, decât dacă mi-ai spune. Dar nu vreau să te întrerup cu stupida întrebare “La ce te gândeşti?”. Nu vreau să întrerup dulcea ta încruntare şi concentrare pe acel gând care nu-ţi dă pace. Deodată, clipeşti de mai multe ori, iar încruntarea dispare. Îţi întorci privirea spre mine şi-mi zâmbeşti. Oh, cât de mult ador zâmbetul acela. Poate l-ai moştenit de la mama ta.

“Ceai?”

Dau din cap că da.

Şi, în sfârşit, primesc sărutul aşteptat. Te ridici, apoi te apleci spre mine, iar buzele tale îmi inundă tot corpul cu căldura lor.

Te privesc, acum eu încruntată, cum îţi joci, sigur pe tine, sceneta. Toată scena e a ta, eu sunt doar un obiect de decor. Tu joci fericirea. Tu eşti fericirea mea.

Ai mişcări simple, dar care îţi scot în evidenţă masculinitatea. Te întinzi după punga cu ceai de tei, mentă, soc, cozi de cireşe şi bobiţe de măceşe uscate. Pui câte puţin din fiecare în filtrul roboţelului în care facem dintotdeauna ceai şi cafea, pui apă şi îl porneşti.

Tot ceea ce ai făcut a fost să te mişti conform amplasării fiecărui lucru de care ai avut nevoie pentru ceai, iar pe mine m-ai înnebunit. Să te privesc şi să mă îndrăgostesc tot mai mult… Poate nu-i chiar aşa de bine, dar cui îi pasă? Hah.

Vii către mine şi mă ridic, îndreptându-mă chiar spre braţele tale puternice şi sigure, unde sunt acasă. O îmbrăţişare strânsă ca asta e tot ce am nevoie. O îmbrăţişare în care te sufoci e o îmbrăţişare adevărată, aceea care îţi lipeşte la loc puzzle-ul bucăţilor rupte. Şi nu vreau să mă laşi, vreau să continui să mă ţii în braţe pentru că acolo e locul sigur unde mă ascund de viaţă. Chiar asta faci. Mă ţii în continuare acolo. Dar, ca şi cum nu m-ai fi omorât deja în cel mai frumos mod posibil, mă săruţi pe frunte şi mă duci în Rai. Nu mai vreau să plec, ţine-mă acolo pentru totdeauna.

“Tu chiar mă iubeşti?”, îl întreb.

În aer se simte mirosul ceaiului. Menta şi teiul şi socul şi cozile de cireşe şi bobiţele de măceşe uscate s-au îmbinat ca piesele acelui puzzle pe care tot tu le-ai manevrat.

Înainte să poţi răspunde, se aude o melodie enervantă de alarmă.

Damn it, e 9 şi jumătate, iar eu am curs de la 10. Aaah, şi e luni.” mă gândesc. Şi ce aş mai putea să fac decât să mă trezesc şi să fac ce trebuie?

(Alte sentimentalisme. De unde le mai scot şi p-astea? Haha.)sunPorch

Anunțuri

Lasă un răspuns :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s