Călătorie pe Dunăre*

Ce zici de o călătorie pe Dunăre?

Hai să evadăm! Să lăsăm totul în urmă pentru ceva timp şi să evadăm din lumea asta. Să mergem pe Dunărea noastră liniştită şi oh, atât de frumoasă! Nu-mi pasă că plouă, vreau doar să plec.

Întâi, ne luăm şepcile de marinar cumpărate cu 10 lei de la un târg.

Apoi, facem drumul cu trenul până la Orşova. Nu contează cât costă, ceea ce contează e să ajungem cu bine şi la fel de dornici de călătorie. O să vedem atât de multe în drumul nostru.

Suntem la gară. Acolo, un căţel îşi face somnul de frumuseţe pe un scaun albastru şi vechi. Îl strigăm şi dă din coadă, lovind scaunul de plastic şi făcând zgomot. E un căţel simpatic. Păcat că e al nimănui. Ne priveşte puţin, apoi se pune din nou la somn.

– Două bilete spre… Spunem noi.

– x lei, spune cea care vinde biletele.

Şi mergem şi aşteptăm trenul afară sub cerul înnorat, nu înainte să mai privim încă o dată căţelul dormind profund şi gândindu-ne „Săracul de el”. Ieşim, văzând un tren care vine încet şi zgomotos. Nu e al nostru. Al nostru vine în 20 de minute. Acesta e încărcat cu oameni. Trenul opreşte, iar ei ies repede ca să-şi vadă rudele şi prietenii aşteptându-i fericiţi, cu braţele deschise. Se îmbrăţişează, se sărută, iar se îmbrăţişează, sunt fericiţi. Ce ciudată-i fericirea asta a revederii, când nu ştii ce spui sau ce faci, pur şi simplu, eşti patetic de fericit încât îmbrăţişezi şi priveşti iubitor ceea ce se află în faţa ta. Şi noi, noi doar privim gândindu-ne la Dunăre.

Tot privind şi neavând răbdare, trenul acesta pleacă. Îşi ia rămas bun de la oamenii pe care i-a adus şi pleacă, lăsând în urmă fericirea. Îl privim până când dă colţul. Şi… Nu-l mai vedem. Nu spunem nimic. Ne afundăm tot mai mult în gândurile noastre, încercând să găsim în palatul minţii ceva care să ne oprească nerăbdarea. Vrem să ajungem cât mai repede pe Dunăre, să simţim acel miros specific de peşte din vapor… Dar gândurile ne sunt oprite de trenul nostru. A ajuns în sfârşit. Şi ne cuprinde starea aceea de fericire patetică şi pornim înspre el. Călcăm şinele ruginite şi învechite, urcăm în trenul albastru, ne căutăm locurile, vedem tot felul de oameni. Dar nu sunt aşa de mulţi. Nişte ţigani fac zgomot într-o cabină. Un tânăr cu părul lung şi răvăşit, prins într-o coadă la spate, îmbrăcat lejer şi cool, ascultă muzică, visând probabil la destinaţia lui. Poate o să-şi întâlnească iubita de mult nevăzută, sau poate părinţii îl aşteaptă acasă. Poate, pur şi simplu, vrea să evadeze, la fel ca noi. Ce ciudat! Aici sunt şi locurile noastre… Intrăm. El ne vede şi ne zâmbeşte. Zâmbim. Ne aşezăm. Privim pe fereastră şi aşteptăm. Tânărul îşi scoate căştile din urechi şi vorbeşte cu noi. Facem cunoştinţă şi zâmbeşte din nou. Are un zâmbet aşa de drăguţ şi luminos, ai zice că ar putea face pace mondială cu el. Vorbim de parcă ne cunoaştem de ani întregi, de parcă suntem cei mai buni prieteni. Iubesc genul acesta de oameni. Trenul porneşte, iar noi continuăm să vorbim. Despre tot şi toate. Descoperim că avem o grămadă de lucruri în comun şi ne declarăm pe loc cei mai buni prieteni. Şi… Ghici ce? Vine cu noi! Nu are o destinaţie precisă, vrea doar să plece din oraşul acela trist, pe care acum l-a lăsat în urmă.

Călătorim, povestim, visăm. Orşova ne aşteaptă. Dunărea ne aşteaptă. Adormim şi ne trezim acolo. Am ajuns. Nu e frumos?

Pornim spre vapor. Drumul e încet şi calmant. O plimbare relaxantă înainte de a simţi mişcarea valurilor. Dar plouă. Şi totuşi e minunat.

Vedem vaporul nostru ivindu-se dintre altele. E drăguţ şi mic. Într-un cuvânt: perfect.

Cazanele Dunarii

Urcăm în el, apoi suntem conduşi jos, în camera care miroase a peşte. Sunt câţiva oameni acolo, dornici şi ei să navigheze. Vaporaşul porneşte şi ne face entuziasmaţi. Suntem pe valurile Dunării în sfârşit! Merge încet, iar noi privim ceea ce natura a creat. Verde închis şi verde deschis. Cazanele Mici, Mănăstirea Mraconia, golful Dubova, Cazanele Mari, peştera Ponicova, chipul lui Decebal. Toate sunt aici. Şi noi suntem aici. Le vedem, minuni ale naturii şi omenirii.

Valurile Dunării ne leagănă uşor. Ne duc spre o altă lume. Privim oamenii din jurul nostru. Sunt la fel de fericiţi. Şi ei iubesc Dunărea. Au venit aici pentru ea, să-i vadă frumuseţea, să contempleze în mişcările line ale ei. La fel ca şi noi. Plouă. Valurile puţin agitate ne leagănă. Suntem fericiţi. Suntem infiniţi. Trăim momentul.

*Scris în cinstea amintirilor.

Anunțuri

4 gânduri despre &8222;Călătorie pe Dunăre*&8221;

Lasă un răspuns :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s